E umedă iarba sub tălpi, pe suhat
Rogozul clipește-n mărgele de rouă,
Răchiți de tăciune ce nu s-au culcat,
Statui de arcași par sub luna cea nouă.

Pe socluri de brusturi, lăstari de hugeac
Se gâtuie-n lațuri pe hatul grădinii;
Smeriți, ca monahii uitatului veac,
Cu fruntea pe unde s-apleacă arinii,

Iar gârla aleargă zdrelită pe prund,
Ori leneșă-n dolii cu ochiuri viclene,
Rupând în răstimpuri lumini spre afund
Să scapere-n solzi de rugină pe mrene!

Trec pâcle ciudate gonind peste sfor,
Iar ghiolul în care se-îneacă nebunii,
Se-nvăluie-n zvonuri, stârnind un fior
În carnea-mi străpunsă de coarnele lunii...

N.Lunca