Mi se inngrește foia, femeie.
Nu mai vad orizonturi, doar spații
Închise cu peceți din mine.
Rareori calcă vântul prin grohotiș,
Aruncând sunet de afară peste toate
Urmele de ceară răbdată în neapridere.

Mi se înnegrește foaia, femeie.
Am dat atâtea cuvinte cu zale
Venite de prin stepe și mistuite
În guri cu patimi de rană,
Încât am ajuns câmpul
Pierdut printre pietre.

Mi se înnegrește foaia, femeie.
Ce am construit din cărămizile
Acelorași poduri dărâmate în mine
Nu avea decât adunarea pierderilor
Și zvonul de aripă înghețată pe umăr.

Mi se înnegrește foia, femeie, ce-ți mai pot spune ?