Sunt atât de uituc încât mă simt hăituit de dorința de a-mi aduce aminte de chipul ei.
Cu toate astea, nu mă risc să iau în seamă piticii răbdători ai memoriei ce vor să îmi declanșeze semnalul suferinței.
Mă simt ca un școlar plictisit.
Fac totuși un efort să îmi aduc aminte de chipul ei.
Nu pot să cred că sunt atât de uituc, încât am uitat să îi salvez chipul pe blogul memoriei mele.
Fără să mă justific de ce am uitat-o, ar fi normal să îmi aduc aminte de ea.
Acum vreau să îmi aerisesc mintea și să fac curat în anticamera gândurilor.
Poate așa, o să îmi aduc aminte de chipul ei.
Și dacă nici așa nu o să pot să îmi pot aminti, atunci am să îi fabric un alt chip.
Un chp căruia să îi deschid un site în memorie ca să nu îl uit.


Toată ziua m-am lovit de lucruri ciudate și de cuvinte ciudate care nu au putut să mă scoată din sărite.
Spre seară ma chemat soneria de la intrare.
Cineva a adus un plic și la împins pe sub ușă.
Ciudat! Când am deschis ușa nu era nimeni.
Stăteam în fotoliu cu plicul în mână și mă simțeam victima unei întâmplări ciudate.
Nu știam cine intenționează să mă supună unui joc copilăresc.
Mă frământam de curiozitate și atunci am deschis plicul.
Ciudat! În plic era poza unei tinere pe care nu o cunoșteam.
Am întins mâna să o ating, să îi dau la o parte părul de pe obraz.
M-a respins fără să îmi spună nimic.
Cu zâmbetul pe buze ochii ei înghețați și verzi căutau să mă ardă.
Era cuprinsă de mirare și avea o sprânceană ridicată, semn că ea vroia să mă surprindă.
Am întins mâna, să o ating, din nou m-a respins.
Atitudinea ei îmi părea ciudată.
La fel de ciudat mi s-a părut insistența soneriei care mă chema.
Cu poza tinerei în mână am deschis ușa.
Ciudat! Nu era nimeni.
În schimb a intrat grăbit un păianjen găsindu-și loc sub lambriu.