se odihnesc femeile
cu fusta înnodată între pulpe
când timpul pare că stă
se prind de pământ
și mângâie

la urmă
dau foc frunzelor roșii
așa cum ar strânge pe fugă
un șervet cu merinde

*

mai întâi
marinarul acela din portul A
al cărui cântec făcea străzile curgătoare ca mierea
și bătrânul sprijinit de soclu
a cărui mirare
scotea miezul din fructe
ca si cum
ar fi scobit un fluier
iar corăbiile
ar fi pornit să plutească pe muzica aceea
cu pânzele lor verzi
printre ziduri


apoi G
și tutunul lui dulce de pipă
femeia ridicolă în colanți
ce-i ridică jumătatea stângă a fularului
la fiecare adiere de vânt
ea nu se mai uita
decât in vitrine
cum oamenii păreau să treacă
unii prin alții

aceeași piață din port
un animal pierdut
învățat să danseze
se urcă în copaci și roade
codițele florilor
ca și cum ar începe
o ninsoare de primăvară

*

la ora prânzului
se pune o pojghiță însorită
câmpiile rămân jos de tot
carcase fierbinți și ierburi înalte
o molie strivită între palme și copiii
rotindu-i umbreluțele de catifea
până jos

negustorul desfășoară baloți negri
direct pe iarbă
copacii foșnesc și femeile aleg
urcă rătăcite
în vagonul trăsurii de lemn


e timpul ca vulturii să-și rotească zborul
și mâinile albe să-mi lase trupul
culcat
cât mai departe