Mai are rost gura să-mi strige
Când depărtarea ține loc de umbră?
Ecou-i risipit în miros de ambră
În clipa din urmă rămasă, se-stinge.

Îmi sângerează versul și sensul îl frige
Uitarea-l roade-n carne și-n vertebră.
Destinul scris stă în penumbră
Răsfoindu-și cartea, tâlcul să-i deslege.

Râuri de foc vor pârjoli răbdarea
Ascunsă adânc în stâncă și granit
S-or șterge urmele, sperând că așteptarea,

Din spuză va dura, templul râvnit.
Nu torn miere-n cuvinte! Iubirea
Pură știe, pisc să-și înalțe spre zenit.



19 februarie 2011