În fața casei mele există de douăzeci de ani un pom.
La început a fost liber. Apoi și-a făcut loc în el o cioară. Acum crengile lui cu greu suportă mulțimea de ciori.
Ziua întreagă croncănitul lor rece de oțel îmi sperie gândurile. Ieri m-am învârtit în jurul pomului cu intenția de a afla din croncănitul lor știri noi.
Din păcate redactau croncănind gălăgios știri vechi și expirate.
Atunci am tras cu praștia în ele.
Pe una din crengi două ciori croncăneau înspre mine ironic.
Tu supăraat!Tu supăraat!Tu supărat!
Acum stau la fereastră sprijinindu-mă în coate de pervaz.
Privesc la pomul din fața casei care și-a recăpătat libertatea pentru scurt timp.
Pe o creangă a sosit din nou o cioară, croncănind din tabloidele mondene.
Rămân sprijinit în coate de pervazul ferestrei, când lângă mine apare un păianjen care mă atenționează să îi fac loc de trecere.













Am devenit gelos pe ea pentru că noaptea este absentă iar ziua taie frunză la câini.
Nu știu ce mă reține să nu decojesc tencuiala peretelui pe care stă gravat numele ei.
Când a plecat a lăsat pe masă o cană plină de lapte.
Acuma caut să descifrez în memoria albă a laptelui ochii ei.
În spatele mesei, umbra ei ca un păianjen circulă pe suprafața peretelui exploatându-mi privirea.
În acest timp ea se îmbăiază în cana plină cu lapte, spălând de pe trupul său legătura noastră. De teamă să nu ajung sclavul amintirilor, ucid g ândul care mă duce la ea.
Simțindu-mă eliberat, sorb cu nesaț din cana plină cu lapte și mă înec cu imaginea ei.