Cu un aparat de fotografiat în mână vânez instantanee.
Deodată din crăpătura peretelui iese un păianjen care se oprește și privește cu nedumerire în lentila aparatului.
Ochiul aparatului de fotografiat se așează cu ușurință peste păianjen.
Într-atât este de precisă ațintirea spre aparat, parcă înmărmurită a gânganiei neprietenă.
Păianjenul pare indignat: cine a îndrăznit să îl tulbure?
El "maestrul" cu linia corpului lipsită de armonie ieșise din scobitura vlăguită a peretelui.
Brusc gângania refuză să se iute în lentila aparatului de fotografiat.
Se pare că el evită în oglinda nevăzută să ia contact cu chipul său hidos.
Ochiul aparatului de fotografiat se abține parcă să bage de seamă impudica violență a gestului.
Această fotografie evocă îngânarea simfoniei de cameră.

















Fulgi mari se lipesc de geam, fiecare spune câte o poveste.
Apoi se topesc și dispar cu povestea lor.
Fulgii se transformă brusc în litere spunându-mi povești la geam.
Literele se joacă nestingherite cu fulgii și împreună îmi aduc povești.
Brazi și munți, orașul întreg cu străduțe întortocheate și în pantă, clădiri mici și mari, pinguini și reni, devin povești în interiorul meu.
Ninge peste mine cu litere, ele imită lumea foarte abstract.
Ninge cu fulgi mari, ei îmi spun ceva despre destin sau viitor.
Pentru câteva clipe o furtună de litere împrăștie poveștile fulgilor care s-au lipit de geam.
De undeva apare pe rama geamului un păianjen, care intră într-o mică aventură a poveștilor, într-un labirint.
Ninge cu fulgi mari amestecați cu litere creând imagini ca niște capsule de timp.
Ca document al barbariei, păianjenul se sinucide la granița poveșilor cu realitatea.