nu știu de ce zidurile astea se apropie
și oamenii sunt tot mai departe
deși locuim de-o veșnicie la același etaj.

încerc să urc.
capătul scării nu-l văd niciodată dar urc.
treptele devin moi
cu cât le calc mai apăsat.

în golul din mine locuiește un daimon.
zilnic încerc să-l împac. să-l îmbun.
el plânge și-mi șoptește același refren:
"mocirla nu e decât o stare de fapt
în care lumina mușcă prea tare
când nu ai capul plecat".

se face rece. e noapte și mi-e frig.
brusc simt nevoia să ies din trup
s-arunc pielea asta de șarpe
să-mi ascut de cruce ultimul dinte știrb
până sângele se face lapte.