tot n-ai să mă crezi.
în lumea cercurilor, eu sunt
o peniță impară care scrie versuri frumoase
din cuvinte care nu se potrivesc cu chipul lui.

acolo sunt oglinzi cu valențe de iarnă.
oglinzi care suplinesc iubiri pătimașe.
oglinzi care tremură la atingere.
oglinzi pe care le întreb din când în când
„ce mai faci” și atunci
îmi răsare luna din claviculă.

dacă m-ai vedea, ți-ai roade unghiile
până ai da de suflet. e locul ăla în care
nu mai minte nimeni, locul în care pereții
se lasă cu greutatea timpului mut
peste noi.

locul în care dumnezeu numără din
doi în doi copiile strigătului lui munch.
sau clapele primului pian.

să nu uiți niciodată
că oglinzile în care ne vedem acum
nu sunt oglinzile în care ne vedem
imediat după ce-mi citești poemul.
uite,
bătrâneii ăia de pe strada de vizavi
și-au confecționat suflete de rezervă
din acordeoane. cred că dacă fac asta,
n-o să moară niciodată și tu ,
dacă te întrebi vreodată,
uite cum e să înveți să numeri.