I.
Ca să beneficieze de ultima
șansă de a se numi
increată
orice speranță
firavă își ține dinții
strîns închiși
cu toată lipsa suflării
ca o epileptică urmînd linia
reversibilă
a setei și a ispitei luate împreună, așa cum
chiar povestea ta proprie
poate prinde contur
pe măsură ce personajul umil ce ești
intră
în sinapsele gravitației
și a uitării

II.
Parcă nu mai tîrziu decît
azi te-ai luptat
cu propriul corp doi demoni
dotați cu puteri
suficient de egale încît să șteargă
pentru totdeauna
orice îndoială că
perspectiva
ar fi o deficiență a anatomiei terestre

III.
De acum încolo, ca să scapi
de sîcîiala fenomenelor mărunte, ești liber
să o iei de la capăt
chiar de acolo
de unde, pînă mai ieri, inima ta
hălăduia
ca o ceată de haiduci risipită
în codru de pótera haínă. Și, cum te apropii
fără greș de cel mai bătrîn
stejar înșurubat
în centrul Universului, îi deschizi tulpina
cu unghiile vederii netăiate,
înfruptîndu-te
cu mierea celei mai amare
singurătăți

IV.
Dar și acolo gîndurile
te urmăresc, roi de albine
sălbatice. De la înțepăturile lor veninoase
singurătatea
ți se umflă enorm. Un aerostat
uriaș te părăsește
definitiv
chiar dacă, monitorizat atent din kosmos, saturnienii
ar putea crede că acesta nu e decît
o insulă mobílă
de aterizare forțată,
deghizată în camuflaj cu liane și licheni naturali

V.
Ieși din luminișul verde fără pete
pe creier
alte căpușe înșurubate în locul
tradițional al îngerilor păzitori. Abia ajuns
la marginea
pădurii, că și simți
aerul și gîndurile cum ți se rarefiază
treptat. Vulpi cenușii te însoțesc pînă în raza mortală
a spaimei, cozile lor par
o văpaie
deschisă cu bisturiul în cerul neînduplecat
de atingeri

VI.
Prima clădire din oraș
un bar îngust și rotund, ticsit de lupi
singuratici
și cîțiva familiști cu coarne
de cerb pe creștet care, în compensație, își permit să comande wisky
marca ”Blue label” din rezervele noi-născuților. Chelnerițele nici vorbă
să mai aibă față, dar servesc
fără figuri
alcoolul în pahare cu gura
tocită sau direct
din sînii lor
de marmură
neagră
îndelung șlefuită

VII.
În această alchimie
bestială se trezesc animalele tăinuite
în creierul
amețit de gînduri, suficiente
cît să fie îngrădite de arena cu zăbrele
ale unui circ ambulant. Acolo ele
se amestecă printre clownii evadați
din piesele lui Shakeaspeare și, împreună
cu acrobatele fără oase
și vagin infantil, se miră de fachirii însetați de adevărul
lichidelor.

VIII.
În sfîrșit, de niciunde apare, proptit
în mijlocul arenei de nisip, butoiul
cu doage de stejar. Cîțiva metri
de-asupra muțeniei noastre
iluzionistul
suprem levitează
pînă se face fum, apoi o voce ca din pustie
ne întreabă
ce am dori
să scoată din butoi și toți
într-un glas strigă „pe Johnnie
Walker al nostru”, Johnnie Walker marca „Red Label”, numai eu
am zis „Diogene să fie, scoate-l
pe Diogene, acum
e timpul”! Dar nimeni
nu a dat un ban mai mult
decît pe chelnerițele cu sînii deja dezgoliți
gata să îi pună
înfierbîntați la bătaie
pe mesele
bețivanilor învederați. Și s-a lăsat o liniște atunci
înspăimîntătoare

ca în prima zi a Genezei alchimice

cu toți am văzut
cum din butoiul cu doage de stejar
natural & ecologic ies
chiar eu, lăsîndu-ne
pe toți
cu creierul lichefiat.

IX.
Strîns lipit, ca o broască alchimică,
la sînul terfelit al chelneriței
mai picură doar
sulfură
marca „Black Label”: pînă în ultimul moment
văd
cum încerci
să te îndepărtezi de raza
mortală a orașului cu un singut bar transparent
dar alte jivine necunoscute
te-au și împresurat,
hămesite
de realitate,

adulmecîndu-te!