aici e o casă, prea puțin timp.
cu mărunțiș n-am cum plăti datoriile
către secundele ce mi-au rămas.
rămășag va rămâne poate sângele meu,
poate vreo literă ce va pulsa liberă
în cartea deschisă.

acum, stropii de ploaie
bat darabana pe acoperișul de tablă,
se întorc în țărână.
sunt aici, într-un cotidian îmbâcsit cu iluzii,
nu vreau să mă strecor printre rânduri,
nici să mă aliniez în șirul de morți.
problema nu este cine-i mai viu,
cine-i plantat mai rapid în zidul de oameni,
e suficientă o bombă cu proști
să dărâme ce-ai construit altădată.
scaune peste scaune,
grămadă la procopsirea cu fum.

spuneam că aici e o casă, prea puțin timp.
nu contează. straturile cu legume
primesc fericite apa din cer,
vișinul își spală frunzele,
se pregătește pentru roșeața din vară.
(cine va mânca din fructe
va păstra și dincolo povara gustului).

parc-aș fi canibalul
ce mușcă din propria-i limbă,
să înflorească literele
peste un peisaj al tristeții,
să se întoarcă în matcă apele
izvorâte dintr-un pământ
sfințit cu sângele Domnului.

câtă țărână a rămas, câtă țărână!
nimeni n-a prevăzut
falimentul de azi.