plouă și stropii se culcă pe spate. Mâța vecinului
îngenunchează în fața propriilor gheare.
nimeni nu mai face nici un pas înapoi când
nu se mai vede nimic înainte. Moartea
se bălăcește în noi, apoi ni se așează
pe claviculă să-și tragă sufletul.


vine un om cu două căldări la fântână, scoate exact
două căldări de apă
și se duce să spele mortul în casa vecinului. Lăbuța
pisicii zgârie stropi tot mai mășcați prin ogradă.


iarăși și iarăși nu se mai vede nimic înainte,
dar nu face nimeni nici un pas înapoi.
totul respiră și arde. Flăcările se autopropulsează,
fumul e o ruină. Nu există vecinătate acolo
unde nu mai există vecini. Roțile își caută mereu burta
în timp ce caii trag și trag și se-nfig adânc în potcoave
unde e tot mai strâmt și e frig. Pielea vecinului
se distanțează de fostele mângâieri.

mâța își înmoaie lăbuța în ultima lacrimă
depusă pe trepte după plecarea stăpânului
și treptele se tot scufundă, se tot îngroapă
una pe alta. Dar va urca într-o zi
cineva important din adânc
înălțându-se treaptă cu treaptă
și mâța vecinului se va simți mângâiată pe spate.