Pianul negru a decedat.
Clapele lui au putrezit pe o melodie moartă.
Până și pianistul a evadat din partitura cu note caligrafiate.
Dar în ceasul din ceară se topesc secundele tuberculoase.
Și asta nu e tot:
În sarcofagul de lemn al pianului sunt mai mulți care cântă o simfonie.
Iar în golul din jurul pianului gândacii negri mișună căutând de mâncare.
Spațiu se scutură peste pian ca o melodie în zbor.
Azi pianistul a revenit și se cocoșează căutând o amintire.
Se împiedică de paharul lui plin cu praf și de un teanc de reviste, apoi calcă apăsat peste uitare.
Scoate din buzunar diapazonul și suflă în el începând să facă vocalize.

Nu am dormit de două zile și acum văd în pahar numai umbre.
În schimb ea este șmecheră, face cure de somn de frică să nu facă riduri.
Zilele trecute mi-a spus că nu vrea să ajungă să-i atârne pleoapele.
I-am răspuns să nu își facă griji.
Pot să-i prind pleoapele cu un ac de siguranță de sprâncene.
Și dacă face riduri, am să le umplu cu chit și cu o hârtie abrazivă am să le șlefuiesc.
După astfel de retușuri va arăta ca un obiect de artizanat.
De atunci nu îmi mai răspunde la telefon.
Cu siguranță face cure de somn.
Acum beau din paharul cu umbre, iar vântul se joacă cu mine fluturând șervețele de hârtie.
Nu am dormit de două zile, dar îmi aduc aminte că ea s-a născut din flori.
Este tânără și râde mereu când o ciupesc.
Am terminat de băut paharul cu umbre și îl întorc cu gura în jos să nu se umple din nou.