Nu rime, nu versificație,
Nu ritm dar nici emoție,
Sunt legile ajunse-n slujba
Poeților ce scriu cu drujba.
Dacă te-ncumeți a lăsa
Să-ți fie-umplută poezia
De muzica magiei lumii
Zidită-n chinuri de străbunii
Ce-au căutat și ritm și rimă,
Ești învechit și fără noimă
Ești mort și fără de inimă!
„- N-ai pus accentul unde trebuia! :))
Doar ca să iasă poezia?!
Pfuai! Sper că n-aștepți cititorul
Să mai citească și-următorul
Vers…, ori ce naiba-i ăsta,
De n-are venele tăiate,
Sau măcar gânduri supărate
Pe praful din orașul care
Mereu e parcă-n sărbătoare,
Și căruia nu-i pasă veci
De cei ce plâng cu lacrimi seci,
De cei ce știu să-și scrie-amarul
Cu tușul ce le cunosc darul
De mari poeți,
De-adevărați maeștrii
Ai versurilor care-ndată
Vor cucerii o lume-ntreagă,
O lume, care-nduioșată
De-așa valoare-adevărată,
Neînțeleasă,” (nici de ei)
„O, ai să vezi, mă jur pe zei,
Se va grăbi să-i facă loc
În lumea magică, de foc,
Al celor mai adevărate staruri
Ce merită cununi de lauri.
Încerci să-i dai visare și culoare,
S-o faci să-ți cânte-n gura mare
Neînțelesele-ți emoții, eternele iubiri,
Ascunse printre stele, pătrunse de sclipiri?!
Mai bine-o lași în beznă, c-o viață
Numai de tine înțeleasă,
Și lumea-o să te-admire!
Vai, m-am tâmpit, vorbesc în rime!”