îți scriu din orașul cu o singură stradă
din curba lui hilbert
nu-mi amintesc cum am ajuns aici
merg și nu înțeleg nimic
ajung la același semafor
același gând sinucigaș
cineva mă privește de pe partea cealaltă ca în oglindă
zebra e scara spre cer
și știu că trebuie să
încă o respirație


îți scriu din blocul titanic
poate vei întreba vecinii
nu m-au văzut
nu vor fi martori
din viață nu există supraviețuitori
orașul o să ne înghită pe toți
la orizont disperarea e albă
un perete de gheață


îți scriu dintr-o cameră
cineva mănâncă la masa mea
doarme în patul meu
îmi poartă viața înfiptă în piept
spaima desparte ființa în două
simt zidul pulsând sub ureche
de dincolo vin cuvinte într-o limbă ciudată
am numit-o ana
dar azi ana tace
fiecare ambulanță e o scrisoare de sus
singurătatea e anotimpul când oamenii cad de la ferestre ca merele prea coapte
geamul meu e bătut în scânduri
varul intră sub unghii
ies afară să văd cerul


îți scriu dintr-o jumătate de inimă
tot ce mi-a rămas e să mă indrăgostesc de tine
te visez un bărbat în alb
ne iubim o privire
îți fac o mie de copii într-o secundă
murim fericiți la bătrânețe
timpul depășește viteza sângelui

îți scriu dintr-o respirație
strada mă strânge ca o anacondă
soarele e o roată de sânge
deasupra un cer de asfalt
tu înger aplecat asupra mea
iar între noi atâta aer

mă așez într-un contur de cretă și îți scriu