în patria mea poetii mor înainte de vreme
cu mult înainte de vreme
nici n-apucă să-și mănânce amărâta de pensioară
și-ntr-o zi li se cuibărește nepoftită moartea în piept sau în burtă
ca un câine zgribulit sub streașina casei
și asa tam nesam începe să crească
și crește proasta crește ca un aluat dospind
până se face una cu pământul până se face tină
și nu vrea în ruptul capului să plece scârba dracului
și ne rugăm doar doar o pleca și o otrăvim în fiecare dimineață
putin câte puțin îi strecurăm picături letale în ceașca de cafea
doar doar o pleca
și mergem la vraci la babe facem descântece dăm în bobi
dar ea nu și nu
încăpățânata stă ascunsă ca o căpușă în blana ciobănescului
ca un chiriaș bețiv într-o garsonieră sordidă
fără geamuri fără uși fără dușumea fără angarale plătite
în față doar cu o sticlă de vodcă pe jumătate goală
stă și așteaptă a doua venire a lui Hristos

în patria mea poeții nu au ce căuta
doar coțofenele și pelicanii își găsesc un loc mai jos spre lunca dunării
își vor face și ei o țară numai a lor
o țară a poeților undeva mai la nord
în patria mea poeții își amanetează iluziile cărțile iubitele amintirile
își amanetează degetele și ajung doar de-și povestesc poemele
unor necunoscuți la vreo nuntă sau înmormântare
în țara mea nimeni nu-și plânge poeții
în țara mea de fapt nu mai plânge nimeni
doar vreo bătrână trecând prin cimitir își înclină capul într-o parte
și-n alta și printre lacrimi suspină “maică da’ tânăr s-a dus”
în patria mea nimeni nu-și plânge poeții
doar lebedele au inimi de porțelan
și gâturi de mucava îmbrăcate în mătase neagră
vulpile au picioare de sticlă colorotă
și berzele aripi de tinichea
în țara mea dumnezeu își iubește poeții mai mult decât în alte părți
ca un tată binevoitor îi strânge pe toți lângă el
și le povestește despre mântuire
despre mântuirea prin artă
în patria mea poetii mor înainte de vreme