Drum stropit cu lacrimi de… pelican

La Ismail, spre gurile Dumării,
De la Vilcov și până la Chilia, nestingheriți
De înălțimea cerului –
Plâng în stoluri pelicanii!
Cuiburile lor sunt zmulse de valori
Și răvășite peste stufării și imensitățile mării
Spre Insula Șerpilor, plină de jale…
Vânt rece dinspre Moscova și Kiev
Le-au înstrăinat vatra, neamul, cîntecul,
Zborul lor nu mai are odihnă, doar zbucium.
Din înălțimea zborului lor
Peste Liman, peste Cetatea Albă
Peste Lacul Kitai, Ialpug, până la Reni
Se-aude hohotind ploaia
De lacrimi a păsărilor românești!
Străini la Arciz, Tuzla, Sarata, Bolgrad, Șabo ,Tatarbunar…
Le interzic pelicanilor și altor păsări
Să-și plângă dorul de pământul natal
Decât numai în zbor,
Să nu ajungă toate lacrimile pe pământ,
La oamenii care-I iubesc cu adevărat…
Câmpia Basarabiei din preajma Mării Negre
E-nstrăinată, încătușată și pângărită cu bună știință,
Neamul românesc de aici este stârpit cu nerușinare,
Și-aici “frații” ukraineni procedează așijderi
Precum o fac în Þara Fagilor!
Plânge cerul dupăgraiul românesc!
Și tuturor muscalilor-lipoveni-ukraineni
Găgăuzi, bulgari…
Le este-n cot de plânsul pelicanilor!
O, voi păsări ale neamului meu, voi pelicanilor –
De când vi se usucă lacrimile-n zbor?
De ce este sură cântecul, de ce este sură bocetul vostru,
De ce suntem nevoiți să tăcem, să îndurăm
Pînă și această durere ciudată
Din sudul Basarabiei noastre?
Dar mai sus, hăt mai sus –
O fi existând cu adevărat
Ea, Basarabia?!