Ai deschis un caiet în care ai scris: am adormit în picioare
pe când te legănam nopțile, în spitalele fără număr. Bobul
de năut eu ți l-am pus în pulpă, să tragă mâlul din oase. Și
din pământ am dezgropat icoana, am curățit-o și am pus-o
la căpătâiul tău, pe când tremurai de febră. Îți țineam foaia
când scriai despre moarte și erai mai viu ca nicicând. Þi-ai
adus aminte de mine! În acest ceas târziu, când străzile au
măsele de fier ce asmut piciorul temător asupra ierburilor,
am să-ți spun despre întunericul în care strigai după ajutor
și nu mai recunoșteai conturul obișnuit al lucrurilor. Visul
era un șir de picturi în ape, în care pulsau chipuri vii, și tu
ai vorbit atunci despre floarea de aur a nopții. Sub pământ
curgeau râuri de sânge și ai despletit undele lor, ascultând
chemarea dragostei. Dar într-o zi ai înțeles că aceasta e un
spărgător al ghețurilor din carne. Ai luat o barcă spre larg
până ce țărmul a dispărut din privire. Și din valuri îngerul
a căutat spre tine. Nepământesc trupul lui pământiu a tras
la mal privirea ta și ți-a fost rău de lume și pentru ea mult
te-ai rugat. În spatele școlii pândea duhul rău și tu pășeai
fără să atingi pământul spre peticul de iarbă din mijlocul
zăpezii. Un munte până la cer deodată în fața ta a apărut.
Deja suit până în mijlocul lui te-ai trezit, în nodul crucii.
Izvorul de peste dealuri și liliecii prinși în gândurile tale
te-au făcut să lingi sarea sculptată în miezul stâncilor,
ca să ajungi la copilul ce are nevoie de tine, să-i ștergi
fruntea și să-i dai să mănânce acest poem, cu ochi mari.