când diminețile ies din pământ și noi
dormim cu mâinile împreunate
de parcă ne-am ruga unui alt soare
nemuritor și trist ca o lalea târzie

cănd păsările zboară aiurite fără umbră
spre polul unui răsărit neîntrerupt
și roua e izbită calm de adieri înțepătoare
copacii se clatină mahmuri
ca niște degete epuizate de-atâtea mângâieri

e un spectacol acolo la capătul
suspinelor de insomnie care ne ține simțirea
încătușată peste munți și deluri împietrite

în diminețile când noi ne-mbolnăvim
visând cresc lanurile cerului cu grâne cenușii
și ca un fum se-nalță credința
oarbă a somnambulilor cu trup de pasăre
spre cearcănele cerului zvântate cu aripi