Perdelele-s lăsate și lampele aprinse;
În sobă arde focul, tovarăș mângâios,
Și cadrele-aurite ce de păreți sunt prinse
Sub palida lumină apar misterios.

Afară plouă, ninge; afară-i vijelie,
Și crivățul aleargă pe câmpul înnegrit;
Iar eu, retras în pace, aștept din cer să vie
O zână drăgălașă cu glasul aurit.

Pe jilțu-mi, lângă masă, având condeiu-n mână
Când scriu o strofă dulce pe care o prind din sbor,
Când ochiu-mi întâlnește și-admiră o cadână
Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor.

Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde,
Cu pulpa mărmurie, cu sânul dulce val,
Ea pare Zea Venus când a ieșit din unde
Ca să arate lumii frumosul ideal.

Alăture apare un câmp de aspră luptă,
Pătat cu sânge negru, acoperit cu morți.
Un june-n floarea vieții, strângând o spadă ruptă,
Þintește ochii veștezi pe-a veșniciei porți.

Apoi a mea privire prin casă rătăcindă
Cu jale se oprește pe un oraș tăcut,
Veneția, regină ce-n mare se oglindă
Făr-a vedea pe frunte-i splendoarea din trecut.

O lacrimă... dar iată plutind pe-a mării spume
O sprintenă corvetă, un repede-Alcion,
Și iată colo-n ceruri pribegile din lume,
Cucoarele în șiruri sburând spre orizon.

O! farmec, dulce farmec a vieții călătoare,
Profundă nostalgie de lin, albastru cer!
Dor gingaș de lumină, amor de dulce soare,
Voi mă răpiți când vine în țară asprul ger!...

Afară ninge, ninge, și apriga furtună
Prin neagra-ntunecime răspânde reci fiori,
Iar eu visez de plaiuri pe care alba lună,
Revarasă-un val de aur ce curge printre flori.

Văd insule frumoase și mări necunoscute
Și splendide orașe și lacuri de smarald
Și cete de sălbatici prin codrii deși pierdute
Și zâne ce se scaldă în faptul zilei, cald.

Prin fumul țigaretei, ce sboară în spirale,
Văd eroi prinși la luptă pe câmpul de onor,
Și-n tainice saraiuri minuni orientale
Ce-n suflete deșteaptă dulci visuri de amor.

Apoi închipuirea își strânge-a sa aripă;
Tablourile toate se șterg, dispar încet,
Și mii de suvenire mă-nconjură-ntr-o clipă
În fața unui tainic și drăgălaș portret.

Atunci inima-mi sboară la raiul vieții mele,
La timpul mult ferice în care-am suferit,
Și-atunci păduri li lacuri, și mări și flori de stele
Intoană pentru mine un imn nemărginit.

Așa-n singurătate, pe când afară ninge,
Gândirea mea se plimbă pe mândri curcubei,
Pân' ce se stinge focul și lampa-n glob se stinge
Și saltă cățelușu-mi de pe genunchii mei.


Mircești, 1867