Noaptea-i albă, luminoasă,
Ceru-i boltă de opal.
Toată zarea-i scânteioasă,
Tot izvoru-i de cristal,
Căci pe lume-acum domină
Spaima vechilor stejari,
Sora morții cea mezină,
Iarna cu-orizonturi mari.

Astfel gerul e de tare
Cât înghiață-n orice loc
Și a gurii răsuflare
Și cenușa de sub foc.
El lipește ochi cu gene,
Pe drumeț îl face orb,
Și în cuiburi, chiar sub pene,
Crapă ouăle de corb.

Câmpul lung și lat albește
Ca un strat de mărgărint.
Alba lună sus lucește
Ca icoană de argint,
Și apare nemișcată
În abis nemărginit
Ca pe marea înghețată
Un vas mare troienit...