cu un deget în gura cățelului – ce-l strânge fericit –
aștept să cadă pelerina întunecată a soarelui.
în vale, îngerul peretelui își flutură aripile în părul moale de veveriță
a trebuit să ne pierdem în ploaie ca să cădem de pe trupul păros
al lumii în iarba abia cosită și să ascundem aici durerea
îndrăgostirii. e doar o pânză întinsă, în care suflă un copil.
poți bate din palme când te trezești pe acoperișul orașului.
la început, totul pare simplu, însă dragostea trece prin tine
și te învăluie ca o apă în care nu cutezi să respiri. primul om întâlnit
te pune pe gânduri: oricine ar fi, îți poartă sufletul la vedere.
și bucuria lui îți străbate ochiul, iar suferința, inima.

*

De ce există mâna ta care mângâie?
Imboldul de a spune un cuvânt care să tragă peste chip
Un văl de lumină, dincolo de care, mai limpede, te arăți?
Fisură în vid e orice răspuns! Gustul de zarzăre strivite în gură,
Zâmbetul sperietoarei de ciori te fac să visezi
Un chip ce se-ntoarce îndepărtându-se. Neliniștit
Port în buzunarul de la piept pământ din colinele bântuite
De un copil, care a crescut și m-a ajuns din urmă
Și peste creștetul meu se înalță. Câtă odihnă și ritm
S-au strâns în grămăjoara de lut? În urma ta o arunc,
Pe pânza de soare ce ține tălpile ridicate. Și tu,
Privind înapoi, vei fi spus că dragostea care te face să suferi
Se desface în mii de umbre, ce însoțesc ființe și lucruri
Fără să știe, fără să știi.