De când îmi știu menirea, în nesfârșita lume
Pe care-n mine-o cuget, ca Demiurg exist
Și Dragostea există și Sufletu-mi ca fum e,
Doar tu nu ești și Dorul de tine arde Trist.
Tu ești în locu-n care există doar Instincte
Și sânge și Organe și Mori definitiv,
În care ai miliarde de neuroni nu Minte,
Iar eu în lumea asta nu-s Trist ci Depresiv.
Aș renunța la toate: la Vise, la Scânteie;
M-as prăbuși – Luceafăr – ca să te am deplin
În carne, însă astfel nu te-aș iubi, femeie,
Iar tu-ai fugi Atrasă de-un tânăr Cătălin.
Rămân stăpân pe haos și-un ochi urcat pe cer
Ca să te-Ador, Iubito, ci nu ca să te cer!

4.VIII.2011