mai cred că Dumnezeu un semn o să-mi arate,
deși parcă mi-e teamă de cât m-am risipit...
mă dezlegasem rece de vina c-am iubit
m-au smuls, să m-adâncească, ape-nvolburate,

anume să uit drumul pruncului de lapte
spre casa-n care mama-ntreabă la icoane
pe unde rătăcesc, ce foame, ce frisoane
mă înfrigurează... și-s suma cărora fapte?

când mă pierdusem lung în aplecate versuri
și-am învățat, cu oameni să adun durere,
ca spicul copt de grâu speriat de secere
ce căuta în soare, tainice-nțelesuri,

crezusem, pentru-o clipă, în fruct, și-ademenit,
cu sângele subțire, cu gleznele de sticlă,
am prins să zbor înalt, dar am căzut de frică.
din ce lut... ce iubire... din ce M-ai încropit?