Nu știu,
dar totdeauna, când încerc să-mi împart sufletul,
îmi dă un rest
pe care nu-l mai dorește nimeni.

Din acel rest îți scriu acum,
conștient că nu va ajunge la tine,
nici măcar sub forma picăturilor de ploaie.

Restul acesta nu se cheamă nici solitudine,
nici angoasă, nici sfârtecare pe roată;
de fapt, nici nu vreau să-i dau un nume,
e de ajuns că există pur și simplu,
fără a fi recunoscut de nimeni,
fără a pretinde recunoaștere.

Aici, de unde îți scriu,
toate muzele și-au luat vacanță,
doar eu le văd
cum se zbenguie în marea interioară,
se lungesc leneșe pe nisip,
își dăruiesc trupul soarelui.

Desigur, de-aici n-o să iasă nicio poveste,
nicio fluturare de aripi
sau vreo întretăiere cu pașii tăi.

Aici e un gol care prinde consistență în zbucium,
de-aceea, ar trebui să vezi agitatori de hârtie
în fiecare picătură de cerneală.

Dar, cum nu dorești nimic de-aici,
te las în pace.
Ai grijă de tine!