Sub mărețe raze de lumină,
Vrăjit de al naturii ciripit,
Privește...cu fața lui senină,
Spre un arboret, de el mult iubit.

Melancolic, spre trecut privește,
Spre anii săi cei dulci, trecuți în zbor,
Când scruta atâtea văi din creste,
Acum privește... un calculator!

Din dragostea-i nemărginită
Pentru ale naturii frumuseți,
Prin ploi, ger, trăsnete, furtună,
I-apare un ecran, prin dimineți.

Când prin filtrul gândirii lui trecând,
Mărețe, falnice păduri apar,
Doar ursul și cerbul coasta urcând,
Îi văd truda, ce n-a fost în zadar!

Gânduri agățate-n lujeri moi,
Se leagănă-n neant, răzbesc, sau cad,
Printre brize de vânt, frunzișuri noi,
Gem de durere, când păduri se rad.

El...tăcut, pășind sub clar de lună,
Pe al cerbilor drum, de timp tocit,
Munca și-o face, lună de lună,
Uitând sudoarea, că a istovit!

Oare-n timp, cine va mai ști cândva
Că a trecut și el pe-acest pământ,
Când plutind printre îngeri... undeva,
Zace un corp sub frunze, în mormânt?