pe când vârful limbii
ruginit de vișine stricate
atingea fereastra de cauciuc a obrazului
corpul măcelarului cădea translucid
etaj după etaj
prin camere de beton armat
prin suflete convenționale și mate
prin băi alunecoase
se scurgea ca un duh eviscerat
învălmășită gura sa
tăcea
prin pene bătrâne și prin cârlige.


un braț de copil
se prelingea lacrimă
în zbaterea de cocor a pleoapei.


mătasea lăptoasă
spăla străzile cu urlet înalt
ca o înfășurare de ghimpi
pe gâtul nedormitului ciclop.


de câte ori mâinile
fără coate
urneau înspre mai sus toracele cu lilieci
un fir de rafie
se strângea ecou
peste încheieturile deschise.


în oasele eliberate
era întotdeauna
o noapte
de fosfor stins.