îi cade condurul, caleașca dispare,
în colbul de coastă, cu nordul în humă,
dantela piciorului ei, a scăpare
spirală-i de iarbă zeiască, dar nu mă

împrăștie sorbul cutiei de vrajă,
când, peste baretă,-n castelul cu miere
arcușul viorii îl scot ca din coajă
de frac strâns la coarda-nserării ce piere

cu praful de roată lipit pe o buză
mai jos, în edecul venirilor sale,
la cântecul singur, lumina difuză
e abur pădurii, iar clipele-agale


dar cartea se-nchide și greierul, iată
cum tace, de-acum … e o frunză presată.