poem sincretic

am ascuns prin iarbă viori hai greieri
cântați
precum zorii pe umerii mamei
da zorii ce cântau și dansau pe acoperișuri
am bătut un cui în ușa copilăriei
păienjeni întindeți-vă pânza
stăteam în picioare pe umerii mamei
în ora sonoră a dimineții
mai sonoră decât vântul
care nu știi dacă râde ori plânge
șarpele cu făgăduințe albastre pe buze
mă-ndemna la decizii luate cu pântecul
negru cu galben al salamandrelor
ce țes prin iarbă știți și voi iluzii
prin devorarea imediatului ( o frica
de a-ți mușca degetele de la picioare
de-a simți între dinți carne-nsângerată și oase
și-n vârful limbii gustul fad al apelor
pe care Caron cară-n barje stive de suflete)
stăteam în picioare pe umerii mamei
ține-te cu mâinile de pervaz și spune-mi
ce vezi mă implora cu glas de purpură
toarsă din caierul dimineții
cu sulimanuri de speranțe fără temei
pe tata-l văd îi răspund lovind la țurloaie
pe îngerul și pe demonul ce-și ițeau capetele debile
curioși și ei de ce se-ntâmplă-n odaia cu divanul
pe care tăifăsuiau ursitoare grăbite
să dea sens și potență mărunților zei
buimaci de tăvăleli prin acizii prolifici
ce face reluă mama cu voce înecată în lacrimi
cât perlele încastrate în arhetipala coroană
de pe creștetul inform al nimicului
e legat în șezlong țip tulburând întocmirile zorilor
gata să urzească ziua din fascii solare
ca sorcovele ce menesc bunăstare și pace
are nasul spart ochii vineți și buza de jos despicată
e între două namile ce țin în mâini ciocane
(aș zice nu credeți ca-n medaliile cu seceri și stele
ce-s traficate prin târguri și piețe de vechituri)
mai trăiește întreabă cutremurându-se mama
gata să-mi surpe tălpile de pe umeri
(știți în plin pericol de-a te prăbuși de pe terasa norilor
fără să urmezi traiectoria fulgerului)
o strig îl lovesc cu ciocanele-n tâmple
îi cade capul în piept (ca obloanele de la geamuri
smulse de uragan ca o selandră-n derivă ca aripa gândului
nedus la capăt ca semințele căzute
din pumnul lui Isus pe soluri secătuite de diavol)
nu cred n-are cum îi răspund
mă prinde cu palmele de subsuori și mă pune jos
(îi ajung cu capul până deasupra genunchilor
exact până la baza mușchilor ce duc spre atanorul
ce transformă metalele-n aur tărâm
al Dumnezeului viu și pământ mănos
înfiorat de vreri peste fire)
mă ia de mână și se tânguie ca toate femeile obidite
a intrat ciuma-n casă ce ne facem de-acum
Doamne de ce ne-ai închis toate căile