pipăia zgrunțurii de vopsea ai băncii
lacrimi înțepenite în fibra lemnului
chihlimbar al civilizației

spinoza murise șlefuind lentile
apoi un măr a căzut la timp
între două clipiri

își apăsa pleoapele
întunericul nu este absolut
în el încolțește lumina
vezicule r o g v a i v
stau să erupă în lume

e simplu
să vorbești
să faci ceva
lucrurile acelea se vor întâmpla oricum
frumusețea se află peste tot
și la un cactus în deșert
aș bea apa lui
îmbrăcând armura grațioasă a țepilor
aș înflori când gândul tău m-ar zămisli
prin jungla urbană

mă gândesc de câteva nopți la borges
avea dreptate spunând că poeții sunt ca orbii – văd în întuneric
ce bine!
înseamnă că toți oamenii ăștia cu ochi alburii care se lovesc zilnic
de mine pe stradă ar putea fi prietenii mei