De-atâta plumb și ploi orașul care
Plângea tristeți în violet destin
Poartă bolnavi de cord și fiecare,
Dorindu-și un Nichita la festin,

Te plâng tăcuți, cu pleoapele în doliu
Că tâmpla ta, cuprinsă de tristețe
E luminată-n negru de-un lințoliu
De epigoni, ce hoituri la ospețe

Își iau tovarăși și-acceptând duhoarea
Ce-n gura lor în moarte se exhală
Azi caută frumosul sub putoarea

Cadavrelor ce zac pe mese-n hală.
Te-aștept să reînvii pentru o clipă
Să îi lovești cu plumbul din aripă.