sufletul sălbatic
a rămas suspendat
între scop și supoziția de mai bine
și hai să nu plângem catedrala înghițită de ape sărate
e normal ca toamna să-și cânte frunzele ucise de timp
e normal să nu fim loiali timpului sugrumat de bocete
și uite cum
o poveste neagră
a întins un covor mistic fără noimă într-o ploaie grea
și mergem într-un exces de voiaj nesătul și curios
în cimitirul viselor
cu o albă cruce în brațe
cu ochi ofiliți
așteptând să ne cuprindă extazul