toți oamenii pe care i-am cunoscut vreodată
pot încăpea între pereții camerei mele


ești încă aici
îmi spui povești cu tine
și camera devine o stradă
cu sifonărie și crizanteme cât inima de bou
zâmbești printre gălețile cu flori
în rochia ta albă apretată
iar soarele devine la randu-i o floare
ea trage să moară arămiu
zâmbesc cu zâmbetul tău
și camera miroase a toamnă și a sepia
bunica mea trăiește încă
povestea ei e pasărea asta speriată
care se lovește de pereți

*

pe scaunul ăsta îți arunci haina
îți spun că aici nu se fumează
aici e prea acasă
și lucrurile din jur sunt tot eu
mă simt nelalocul meu
de parcă ți-aș spune prea multe deodată
îmi zâmbești ca unui copil
te potrivești aici
ca într-un puzzle
la care lucrez de ceva vreme
fără să știu ce-i lipsește

*

aici îmi adorm copilul
din pielea lui răsar ghiocei pe-ntuneric
pielea lui miroase a dimineață
respiră și
piepul lui se ridică ușor
de parcă n-ar vrea să trezească
zecile de fluturi nemișcați
ce îl privesc
cu aripile grele de rouă
aici e cald
și știu că sunt acasă