Am o relație strânsă cu poezia.

În fiecare zi,
mă așteaptă la ore diferite,
cu foaia pusă;
servim supă de rulmenți, pireu
cu alegorii inestetice, jeleu
emoționat în echilibru,
ea se schimbă de combinezonul rupt deasupra sânilor,
îmi încalță papucii de casă, își pune
un film alb-negru sau își bagă coada într-un roman,
râgâie gingaș
și,
de cele mai multe ori,
îmi adoarme în plămâni.

Îmi reproșează des că ajung acasă numai
când vreau eu, că o ascult,
dar n-o aud,
mă face insensibil,
eu o fac capră,
și când mă scoate din toate săritele...
asta e –
îi mai trântesc câte două-trei hiperbole peste ochi,
de nu mă mai vede...
Dar nu pentru atât ori c-ar umbla și cu alții,
cât că îmi tot spune
ce să fac
când nu mai sunt eu.

Se-nchide atunci cu orele ba în pasta de pix,
ba între spațiu și enter;
alteori,
îsi încarcă toate silabele printre boarfe și fuge
la mă-sa,
de mă suna asta disperată –
iar mi-ai pocnit-o/ nu te-ar mai răbda zorile/ măgar liric ce ești!

Dar nu știu cum se face că mereu
se întoarce
sau mă întorc.
Găsesc toate cămășile călcate,
plămânii puși la clor,
la uscat, privirile,
și pe ea,
la aragaz.
Firește,
ne evităm grațios vreme de câteva
versuri.

Când adoarme,
îi despletesc frigul de pe somn,
dar mai tot timpul,
mă trezesc
învelit.