e un lanț lung pe care ți- l agăți la gât,
apoi, prin vene ți se scurg stări
care aparțin tuturor.
timpul care a mai rămas are, uneori, și umbră,
se ferește, parcă, de ceva,
îți prinzi o brățară la picior,
spre mine te uiți altfel,
dai întotdeauna viață pereților
pe care te sprijini,
ca un contrast al unei așteptări
în fața unor ape curgătoare
prin care, uneori treci fără să te desculți,
apoi, aștepți ca prin oasele noastre
să treacă toți ochii care ne privesc,
fără să ne cunoască.