Nimeni nu știe, nimănui nu-i pasă. Suntem în locul mort al sufletului nostru. E modul nostru de a trăi, fără access la ființa divină. E trist... fără iubire, fără tot... cu gânduri grămadă și vise nocturne. Și vreau să ies, să zbor, să nu mai alunec spre căldura infernului personal al nostru, al tuturor.
Mașina lacrimilor din cer are de lucru. Imagini obosite alunecă și pun presiune enormă pe liberul arbitru, pe liberul meu gând. Sunt eu, cu mine fără somn, cu tine fără ochi, cu norul fără negru, și alunec cu lumea pe un umăr. Acolo jos mă așteaptă infernul și se adună creații după creații de care nu scap, monștrii pe care nu îi văd, mâini alunecoase care nu mă mai ajută.
Un tren, cu multe locomotive, cu copilul din mine legat de ultimul vagon, târăște personalitatea mea douzeci și una de zile în obișnuitul obicei de înghețare în scaun fără roți. Scaunul cu curent dinamic îmi aruncă o privire de dor.
Ai simțit că nu înțelegi unghiul din care citesc eu lumea? Nu contează. Ești printre cei care înțeleg, dar nu vor să știe mai mult. Experiența ta spune : „mintea mea nu mai vrea să ajungă în colțul adoleșcentin al încercărilor de a exprima lumea”. Acum sunt mare și mă zbat în cercul de ape, în curentul care ne poartă.