poetul cetătii adormise cu tâmpla sprijinită pe o bucată de stâncă
avea obiceiul de a vorbi în somn
de a visa cu voce tare, cum îi plăcea să spună
fredona psalmul vechi despre îngeri
visa la o lume idilică în culori sepia ceva ca în alice în țara minunilor
cu iepuri albi tâșnind din jobenul lui johnny deep și labradori uriași
clămpănind fălcile pe ritm de rumba
pământul nostru era plin de povești mustind în pântecele lumii
era roșu ca purpura și argilos ca untul
aici dumnezeu ne suspendase între două lumi paralele
două lumi care se comprimau și se dilatau ca o mănușă chirurgicală după voința Lui
lumea de dincoace si lumea de dincolo de araodenuh
și întotdeauna între cei doi crepusculi
când ningea pe la noi oamenii aveau un ritual ciudat
femeile își tăiau părul făceau o gramadă mare în mijlocul cetății apoi îi dădeau foc
bărbații tineri își tatuau pe spate luna și celelalte constelații
noaptea mergeau la râul șerum si se scăldau la lumina palidă a lunii pline
apoi împreună cu femeile scuipau în palme își frecau mâinile
le ridicau și le agitau în aer timp de trei patru secunde
două zile nimeni nu mai scotea o vorbă
muțenia era ridicată la rang de virtute
se uitau unii la alții și nimeni nu vorbea despre asta
se priveau ca și cum ceva se întâmplase
dar nimeni nu avea habar ce


poetul cetății înnebunise de tristețe
priviți-l oameni buni, zevzecul poet al cetății strigau ceilalți menestreli și chicoteau
dându-și coate
în măruntaie boala-i creștea ca un aluat dospind în cuptorul fără forme
îl mistuia până-n viscere ca o gheară albită de spaimă
cu timpul poetul devenise invizibil
rămăsese din el doar un abur nedeslușit
o siluetă decupată la traforaj dintr-o bucată subțire de pal
o față lividă ca o mască mortuară ce atingea în treacăt semenii
atât pe cei cunoscuți cât și pe cei necunoscuți
era trist poetul cetății
și tristețea îi acoperea trupul bucată cu bucată ca o pelagră
ca o pădure deasă de fagi
își stăpânea cu greu lacrimile în colțul ochilor
îngenunchea pe pământul argilos și roșu ca purpura
în coltul gurii un firicel roșu de sânge desena o traiectorie ascunsă
cu fața ridicată spre cerul răsturnat în palmele zeilor
privea într-un punct fix
Doamne arată-mi calea, dă-mi un semn
și învăluind-ul
un nor cenușiu îl ridică încet de la pământ