Crucea, ca simbol, poate fi oarecum perimată. plină de subânțelesuri, de taine și nu în ultimul rând, de dramatism poate exacerbat si nu de putine ori de excese fundamentaliste care se vor dovedi ori adevaruri fundamentale ori fundamentele unei inepții. Hm ! Ciudat dar perenitatea acestui simbol mă duce cu gândul la locuințele lacustre ale protocivilizației , inconjurate de o ceața deasă pe care doar vânturile zorilor o mai împrăștiau și văd un om într-o canoe construită dintr-un trunchi de copac, uitându-se atent către soarele care tocmai se ridică deasupra orizontului curb si ridică mâna cu trei degete împreunate ca și cum ar vrea să ofere ceva Soarelui etern dar apoi, răzgândindu-se, își coboară aceeași mână odată cu capul spre fundul canoei, zăbovind o clipă cât un veac cu gândul asupra zilei ce începe, parcă anticipând-o; își duce mâna apoi spre umăr gândind că prin gestul sau Soarele va impărtăși ceva din lumina sa și celorlalți din stânga, celorlalți din dreapta. Pleacă la pescuit. Poate va prinde destul pește să-și hrănească familia.
La colțul străzii un puști mucos și vădit redus mintal dar mai vădit nemâncat, îmi cere insistent 500 de lei. Nu ! Nu-i pescarul și nu-i dau niciun ban.
Plec mai departe cu gândul la locuințele lacustre și la ceață. Sunt în ceață !
Facem parastas de 7 ani lui P. Nevastă-mea intră în biserică la Sf. Constantin iar eu rămân afară, în mașină, ascultând ceva…dar brusc, privirea îmi iese din ceață și –l văd pe puști ieșind din biserică, întorcându-se cu spatele către mine dar cu fața către biserică, ridicându-și mâna cu trei degete împreunate și făcând semnul crucii odată, de două ori și a treia oară mai adânc, atingând pământul bătatorit de pașii intrătorilor…în canoea sfântă. Și mă gândesc că gestul respectă normele ergonomice. Aplecându-te deodată, brusc, poți căpata dureri de șale. Băiatul nu-i chiar prost ! Dacă i-aș fi dat 1000 poate ar fi fost un geniu. Iese și nevastă-mea din biserică; puștiul plecase la pescuit dar eu , nu știu cum, dar nu reușeam să ies din ceață. Eram la timona unei nave pe care n-o mai stăpâneam. Eram eu oare timonierul? Eram căpitanul? Nu, nu ! Eram un mucos de mus și spălând puntea călătoream cine știe prin ce ape tulburi. Noroc cu Căpitanul ! Meșter cârmaciul. Dar ce ceață