În haină albă curtea-i îmbrăcată
Așa-s și pomii până-n orizont
În pieptul meu se-adună iarna toată
Aș vrea s-o scot de-acolo dar nu pot

Că prea vorbesc ninsorile amare
De-nghețuri fără-opriri și de prăpăd
Iar ochii mei privind spre înserare
Numai deliruri artice mai văd

Și pașii-mi tot pornesc dar nu mai pleacă
Simțind că nu m-aș duce nicăieri
Cu sania nădejdilor săracă
Cu-n mâine fără azi și fără ieri

Cu buzele crăpate-n vijelie
Și-obrajii arși de crivățul cumplit
Vai ție-mi strigă viscolul, vai mie,
Ecouri dau și eu spre infinit

Vai mie, albul tot de dinafară
Pe dinlăuntru s-a-nnegrit deplin
Doar inima mai are încă vară
Doar ea mai arde-n soare și-n senin.