am fost la țară și am văzut
o nenorocire mai neagră decât orice ironie
a unui căcăcios urban cu urme de iarbă de mare pe degete

pe linia din deal, trei bâldăuțe
pe linia din vale, numai două,
ceilalți ori nu mai erau țărani de mult,
ori li se lipiseră șalele de scaunele din piele ale unor mașinuțe second-hand.

mă uitam la geaca plină de noroi a lui văru-miu
noi, mai în urmă, săream hop-țop printre bălțile cu litri de ciocolată.
deplângeam starea gardurilor, deplângeam starea conștiințelor
cred că pe ulița aceea de când a trecut ultimul cor de bocitoare
nu s-a deplâns vreodată mai mult.

când am văzut o pătură din molton, nici măcar găurită,
în gardul casei părintești a maică-mii, ba chiar a primilor mei ani de uitare și obezitate sută la sută naturală,
mi-am spus că totul e pierdut și nu mi-am mai putut reține
ropotul uriaș de plâns, vâjâind la un loc cu torenții zăpezilor deșteptate.

însă oricât aș fi scheunat,
oricât aș fi urlat în mâinile curate, dar goale, știam
că nu pot spulbera bucuria de sticlă verde a bunicii
care țopăia și ne spunea tuturor că primarul i-a oferit un mărțișor de tablă
și că tocmai terminase de citit
Vechiul Testament.