Nu văd o frunză, e-un ocean de lavă
Ce-a cotropit cu verde crud câmpia.
Nu trece-un sol, călcând împărăția
Doar cu un gând de ură și otravă,

Ca să înșface-n prapuri strâmbi domnia.
Nu cred că-n mers e-o putredă zăbavă
Și-n orice colț de stâncă o epavă
Va fi să-și verse tihna și vecia.

Un țipăt lung e gata să aline,
Închide rana lama de cuțit
Și semne oarbe-n patima de sine

Vor întări zidirea unui mit.
De sus, din bolți, și până jos, în mine
E-ntotdeauna valul infinit.


12 mai 2012