Era departe marea și nu avea țărm,
să observ cum se retrag stelele-n ape,
marea devine cerul răsturnat de iluzii
din care viața a ieșit la suprafață.
Încep să cred că geneza e probabilă
pe ambele fețe ale realității.
Oricum marea și țărmul uitat undeva
îmi lasă în memorie cerul și pământul,
risipa de jertfă cu semnele frumosului,
prin care-mi cheltuiesc căutările-n cuvinte
și lovesc cu gândul să le îmbrac în vise.
În nestemate purtătoare de adevăruri pure
sufletul urcă treptele îndumnezeirii,
înaine de a pleca în nesfârșitul întuneric
printr-un con de lumină să-l spargă.