Îți vine să strigi –
nu vrei să tulburi marea.
Toate vasele eșuează în tine.

Ai grijă de oamenii tăi,
nu-i vărsa mai departe;
păstrează-i în portul tău
ca pe semințe de aur.

Nu mai știi de-i risipă
sau bogăție pe care
n-o scoți la lumină,
când sângele se întretaie
cu litere albe
în drumul spre liniște.

Calm, te oprești pe un mal.
Aici nimic nu strigă
din adâncuri,
să te alunge
sau să te cheme.

Și nu-i nimic bizar,
când, de atâta preaplin,
simți cum pustiul
se-ntinde spre margini,
te-acoperă, ca pe vasele
eșuate în tine.