Pe când zăceam pe tronul meu,
Situat dincolo de lume,
Un chipeș pământean îmi apăru în față,
La crăpătura dintre noi nori.
Oamenii merg în sus și în jos mereu,
Și nimeni nu îi poate opri din a-și împlini
Destinele simpliste.
Eu, de pe tron, fiind mare zeitate,
Nu i-am dat importanță unui pământean;
Unui simplu pământean.
Dar și azi, și mâine, și de o lună,
Mereu, la aceeași oră, trecea pe-același drum.
Am coborât pe un fulger, încercând
Să-l ispitesc dăruindu-i focul, dar, vai,
Uitasem că însuși oamenii
Îl descoperiseră.
Nedumimerit, nu mi-a înțeles apariția,
Pentru că eu sunt o umbră,
Nu o femeie, așa cum o știe el.
Și de-aceea, mă limitez la al iubi
De pe tronul meu, de unde încă
Îl văd zilnic, la aceeași oră,
Mai bătrân, mai lent, mai aplecat,
Trecând cu o femeie la braț.
Se pare că așa e, nimeni nu-i poate
Opri pe oameni din viața lor simplistă.