Din când în când,
cu strictețea unui ceas de la masa de șah a nebunilor
mă opresc să mai scriu unei necunoscute
care mi-a trecut prin dreapta geamului
cu un ochi auriu de sticlă,
cu un ochi negru de păianjen,
cu ocheane albe la brâu și pene la pălăriile deocheate
și sandale de marmură albă cu laț de argint până la coapse
îmbrăcată în animale moarte și împăiate
și fluturându-și mereu coada ei de cometă
ori de dragon jerpelit
- nu pot să văd atât de jos, nu am atâtea ferestre, atâtea lentile
nu am decât pielea acoperită de iriși,
toată într-un ochi de libelulă,
iar dacă mă mai atinge o dată
am să orbesc din nou și am să plâng din tot trupul.
Aș vrea s-o strig și s-o chem:
Ia o cireașă, privește-mă,
lasă-ți peticele la ușă
și îmbracă-te într-un covor, într-un zid, un balcon, ceva,
să putem vorbi -
dar ea a trecut din nou, deja.