Pamfil (file din poveste)
(după Mihai Eminescu)
.....................................................
De treci Iașii cu mașina și-ncepi să cobori un pic,
Auzi mândra glăsuire a pădurii din Ciric.
Acolo, lângă „Ciupercă”, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet ;
Pare că și trunchii veșnici poartă suflete sub coajă,
Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă.
Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint
Vezi căsuțe de vacanță cu veioze licărind ;
„Oare ce se-ntâmplă-n ele, te întrebi, la modul practic,
Când acolo se cazează vreun cuplu nebunatic?”
...Să-i lăsăm să-și facă voia, fericiți, căci nu se face
Să le deranjăm plăcerea, deci ne-ntoarcem mai încoace,
În cuibar rotind de ape, peste care luna zace.
Mii de fluturi mici, albaștri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline,
Umplu aerul văratic de mireasmă și răcoare
A popoarelor de muște sărbători murmuitoare.
Lângă lacul care-n tremur somnoros și lin se zbate,
Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii nenumărate,
Căci din patru părți a lumii absolvenți și absolvente,
Personaje cunoscute, la Ciric, vor fi prezente,
Se vor întâlni, vor râde și vor chefui nițel
La o nouă întâlnire, marcată distinct: „XL”.
Domni distinși cu păr ca neaua, dar cu inimi de oțele,
Cititorii cei de zodii și șăgalnicul Pepele.
E prezent și „dom´ Profesor”, rezemat în jilț cu spată,
El pe cap nu poartă mitră, n-are barbă pieptănată,
Dar stă drept, cu schiptru-n mînă, pe o perină de puf,
La o masă protejată de muscuțe și zăduf...
Acum iată că din codru și Pamfil voios apare,
E la braț cu Micșunica, ce-i emoționată tare.
Își ferește de noroaie poala lung-a albei rochii,
Fața-i roșie ca mărul, dar un pic i-s umezi ochii;
Rochia frumoasă, albă-i dintr-o țesătură moale,
Care-i cade peste brațe, peste umerele goale.
Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă
Către organizatorii ce-i așteaptă, calmi, în poartă,
Cu paharele de țuică și cu pâine și cu sare,
Căci așa „industrieșii” încep orice- aniversare.
Liviu, Tony și echipa îi primesc cu voie bună,
Îi sărută și-i îndeamnă pe la mese să se pună,
Iar Virgil le iese-n cale, pe toți îi îmbrățișează
Și cu ochii plini de lacrimi cu greu fotografiază.
Se așează toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul,
Saxofonul lin răsună, iar chitara-i ține hangul.
Dar ce zgomot se aude? Bîzîit ca de albine?
Toți se uită cu mirare și nu știu de unde vine,
Pînă văd păinjenișul între tufe ca un pod,
Peste care trece-n zgomot o mulțime de norod.
Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci,
Ca să coacă pentru oaspeți și plăcinte, și colaci;
Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur,
Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur.
Iată vine-o gașcă-ntreagă, lider e un greierel,
Îi sar purici înainte cu potcoave de oțel;
În veșmînt de catifele, un bondar rotund în pîntec
Somnoros pe nas ca popii glăsuiește-ncet un cîntec;
O cojiță de alună trag lăcuste, podu-l scutur,
Cu musteața răsucită șede-n ea, solemn, un flutur;
Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț,
Toți cu inime ușoare, toți șăgalnici și berbanți.
Vin țînțarii lăutarii, gîndăceii, cărăbușii,
Iar echipa de primire i-așteptă-ndărătul ușii.
Și pe masa principală sare-un greier, crainic sprinten,
Ridicat în două labe, se-nchină bătînd din pinten;
El tușește, își încheie haina plină de șireturi:
„Să iertați, boieri, dar cheful l-om porni și noi alături!”
..........................................................