Atât de puțini sunt cei interesați de adevăr,
încât te întrebi dacă are vreun rost
să insiști să trăiești pentru ei.
adevărul – un disconfort al plecării din om pentru voi –
pare să fie de natură abstractă.


aromâni, mai însingurați în voi înșivă
ca propria dispariție în interesele lumii,
nu vă trebuie nici țară, nici pământ
pentru a vă îngropa, dihonia dintre voi a fost de ajuns
ca să vă acopere cu totul.
degeaba vă dați mâinile în horele voastre,
nu mai împresurați nimic.
în preajma voastră, cuvântul e zadarnic,
nu mai aveți înțelesul,
rostirea e doar un sunet al biologiei.
ziduri de carne, prăbușite în suflet,
între voi am impresia că doar din pământ
pot să vorbesc cu folos.


ruine ale celor pe care le știți despre voi,
pentru binele vostru jertfa nu e de ajuns,
pentru binele vostru
nimic nu se poate face dacă cel care face
nu este obsedat de iubirea de voi,
de firea aceea care fu odinioară și din care a rămas
doar nostalgia simțirii eterne.


trăitori perfecți ai iluziei libertății,
zeci de zei pitici și infirmi vă decid acum existența.
un mecanism psihologic pervers v-a dus
din voințe solitare în handicapuri solitare.
chiar și viața mea este o moarte continuă a voastră
pentru că în mine simt
cum se îneacă ultimul armân
în sânge românesc.


vă este jenă să fiți oameni,
caut în inimile voastre timpul greu, nu îl găsesc,
nu știu cuvântul cu care să vă scot din aceste morminte.
nu vreau să învăț a vă scrie pe cruce,
pentru că fără voi nici eu nu mai sunt.
în limba neuitată,
deja devenită eternă la unul dintre capetele ei,
azi nu mai spuneți nimic, firea armânească e mută.


sufletele străbunilor voștri, înlănțuite azi în voi
și care în trecut cunoscură lumea printre norii munților
și bucuria horelor de existență și de regăsire
în văile ce adunau înaltele drumuri, le purtați acum
pentru distracții debile și întâlniri promiscue
prin subsolurile-ncinse ale Bucureștilor.
sufletele moșilor voștri înalți
și bucuria lor de a fi împreună le eliberați în beznă,
într-un iad necunoscut vreodată lor.
și nu doar că trăiți acolo o caricaturizată comuniune
de-a fi,
mai faceți și spectacole,
ca să vadă lumea că aveți ceva de spus...
din identitatea voastră nu a rămas decât o rămășiță
de emoție.


cu armâncele tinere vă purtați ca și cum ar fi niște târfe
pripășite lângă voi din marginile firii.
pentru că nu mai sunteți nimic, compensatoriu,
vă preocupă să aveți cât mai mult, să acoperiți în acest fel
golul dureros care v-a prăbușit în lipsa de sens.
trăiți pentru nimeni,
pentru că a trăi pentru sine nu înseamnă nimic.
singura calitate pe care păreți a o mai păstra acum
este că încă existați, dar asta nu vi se cuvine deloc,
este ultima urmă a celor cărora le datorați faima, dârzenia
și eternitatea...


din toate nu înțelegeți nimic.
sunteți mai jos decât pământul pe care-l călcați,
dezbrăcați de lumină, îmbrăcați în pământ.
înălțimea și zborul parcă nici nu au fost.
și munții din sinele vostru sunt goi.
fiind inutili acum, v-au părăsit și dușmanii...