deasupra
semnul întrebării ca un cârlig inutil
(atârnată speranța nu-i grea)
ca o înjunghiată
ca o aproape ucisă îmi țineam plânsetele cu mâna
printre degete îmi curseseră visele
pic pic pic
veșnicia băltea
pe retină oprisem imaginea ultimă
ciobul de lună și gura ta

iz de crud au în urma mea dorințele

ca un jurnal al pământului
pulsând viu dedesupt
cuminte răsfoia
muind degetul
luând aminte
moartea - prea plină de ea năpârca cu iz de smârc

de ce-aș mai rămâne? semn al mirării pe-afișul ce-i viața...

uneori sunt confundată cu o frunză
călcată ca ea
purtată de vânt pe alee
putrezind, mai apoi azalee sau nalbă
păpădie la gât de copile salbă
sau crin

din toate balcoanele mirosea a zacuști
a gem a gutui a pelin
toamna trecea

cronica anunțată a unui suicid - o știre și ea...