Ningea de două zile și nu vedeai un semn că s-ar putea opri curând. Orașul îmbrăcase haine de sărbătoare, își aprinsese luminile colorate la ferestre, iar copacii străluceau în scântei argintii. Ultimele zile dinainte sărbătorii erau incandescente, cu magazine aglomerate, oameni grăbiți, brazi la pachet, cadouri, îndrăgostiți și copii nerăbdători.

Încă dinaintea absovirii universității, Andrei se angajase la o firmă privată și timpul a trecut repede, după aproape un an, nu lipsise nicio zi de la serviciu. Subțire și deșirat, genul omului de la țară, simplu, posac și sărac, fără părinți și fără casă, ajuns la oraș din capriciul unei mătuși, muncea pe bani puțini, dar cu ambiție și râvnă. Perfecționist și încăpățânat, era convins că într-o zi va apărea soarele și pe strada lui. Și mai avea un motiv care îl impulsiona, dragostea pentru Ana. Cei doi se știau din vremea liceului, numai că situația lor materială diferită i-a ținut departe unul de celălalt.

Dragostea dintre Ana și Andrei era împărtășită, era frumoasă, aproape în fiecare seară se plimbau prin oraș, iar într-o zi de toamnă târzie, Andrei a venit cu o propunere curajoasă: - Ce-ar fi să mergem la Sinaia, să petrecem Crăciunul la munte, la cabană, doar noi doi?

Tentația era uriașă, ar fi mâncat la un restaurant, spre dimineață s-ar fi întors în cameră, ar fi desfăcut cadourile de Crăciun și s-ar fi dăruit unul altuia într-o zi încărcată de semnificații. Doar ochii Anei rămâneau posaci, umbriți de îndoieli, îl cunoștea bine pe Andrei, știa despre problemele lui cu banii și mai știa că n-ar fi acceptat sub nicio formă ca părinții ei să le plătească excursia și petrecerea de la Sinaia. Andrei muncea mult, iar câștigul abia de-i ajungea pentru chiria cămăruței de la mansardă și pentru mâncare. Și atunci?

Într-o zi și-a călcat pe inimă și l-a întrebat cum avea de gând să procedeze, explicându-i, în același timp, îndoielile legate de Sinaia. Andrei a zâmbit și a îmbrățișat-o: - În dimineața zilei de 24 decembrie vom lua trenul și vom coborî la Sinaia, vom avea o cameră cu vâsc agățat de lampă și brad împodobit, vom mânca la restaurant, ne vom întoarce la pensiune pe 25 dimineața și ne vom iubi... - Bine, dar toate astea costă... a șoptit Ana, iar Andrei a sărutat-o din nou: - Ai încredere în mine, Ana? Spune dacă ai încredere... O să te convingi că Dumnezeu ne iubește și ne va trimite banii de care avem nevoie cu o zi înaintea plecării.

În realitate, Andrei nu se bizuia doar pe bunăvoința lui Dumnezeu. Tot anul nu avusese nicio sâmbătă liberă și, uneori, nici duminică și astfel făcuse unele economii, dar nu voia să vorbească despre ele. Ar fi ajuns la discuții legate de sacrificiile pe care le făcea și nu era cazul să o supere pe Ana. Ea nu știa nici că mansarda unde locuia nu avea sursă de încălzire și, peste iarnă, Andrei folosea cele două pleduri din lână trimise de mătușa de la țară.

Era mijlocul lunii decembrie și strânsese patru sute de lei pentru Crăciun, iar ideea cu ajutorul divin îi venise doar ca să nu-i strice plăcerea Anei.

- Andrei, de ce nu vrei să mergem împreună cu părinții mei la restaurant? Uite, de Crăciun, suntem invitați la Cina și îți promit că după masă, facem o plimbare prin Cișmigiu și mergem apoi la tine, în mansardă. De când mi-ai promis că-mi arăți unde stai și întotdeauna amâni...

Dar Andrei era de neclintit, îi povestea obsesiv cum o să fie la Sinaia, cum or să se simtă acolo, cât de frumos este muntele iarna... cât despre mansardă, o s-o viziteze ea primăvara, când teiul de la fereastră va fi în floare.

Sosi și ziua de 23 decembrie, când ajutorul divin urma să-și facă simțită prezența. Era seară, cei doi se plimbau, ca de obicei, pe aleile din Herăstrău, nimic nu prevestea minunea care avea să se întâmple. Zăpada era afânată, curată, ningea fără întrerupere de două zile. Felinarele galbene luminau anemic și misterios copacii dezgoliți, iar cei doi îndrăgostiți se țineau de mâini, fericirea lor umbrită doar de grija unei promisiuni ce se baza pe mitul minunii de Crăciun.

Deodată Andrei se opri fix la intersecția drumurilor și îi arătă Anei un pachet strâns într-un elastic, căzut în zăpadă la picioarele ei. Scoase un strigăt de bucurie, îl ridică și o trase pe fată sub felinar, să vadă ce le-a trimis Divinitatea. Erau patru bancnote de câte o sută de lei, prinse într-un elastic roșu.

- Ai văzut? Acum crezi? Þi-am spus că așa o să se întâmple... uite, avem banii pentru Sinaia. Mâine dimineață plecăm!
- Andrei...
- Ce este?
- Tu vezi pachetul ăsta?... Îți dai seama cât de sărac era omul care l-a pierdut? Te gândești că poate ăstia erau toți banii lui pentru o lună, că poate urma să cumpere jucării pentru cei mici și mâncare sau medicamente... iar acum nu mai are niciun leu și îi caută prin zăpadă, poate chiar în momentul ăsta reface drumul și se întoarce...
- ...
- Andrei, aproape-i Crăciunul, minunea de care spui ne îndeamnă să facem o faptă bună, nu putem profita de banii pierduti de un sărman, am fi niște hoți ordinari. Gândește-te puțin, părinții mei sunt oameni înstăriți, de Crăciun suntem invitați la restaurantul Cina. Fii înțelegător și hai să căutăm persoana care a pierdut banii, va fi fapta noastră bună de Crăciun.

Așa au și făcut. Mai întâi au așteptat un timp în locul acela, apoi au început să caute oameni care umblau singuri prin parc, cu privirile în zăpadă, săraci și fără adăpost, au mers vreo oră până au dat de un bătrân îndoit de spate, scormonea pe jos, cu piciorul sănătos dădea zăpada la o parte și se apleca după orice fleac.

-Ãsta este! a strigat Ana și a mers direct la bătrân, l-a întrebat dacă nu cumva pierduse niște bani. Andrei a simțit instictiv scânteia vicleană în ochii bătrânului, dar nu a spus nimic. Această viclenie era soră bună cu sărăcia, nu îl putea disprețui pentru înșelătorie și i-au dat cele patru bancnote.

În noaptea aceea, în mansarda înghețată, lui Andrei i-a fost rău. S-a îmbolnăvit și a căzut la pat cu febră și amețeli. Zăpada acoperise jumătate din fereastră, abia de se mai zărea cerul lăptos al dimineții de 24 decembrie. Era ajunul Crăciunului pe care îl așteptase de aproape un an, ziua când nu trebuia să meargă la serviciu, primul concediu din viața lui.

Sub saltea ținea sticla cu apă de băut și uneori laptele, doar în felul acesta nu înghețau, mai avea și niște pâine și un vas de pământ de la țară. Înmuie pâinea în lapte și mâncă încet, fără chef și fără grabă, cu privirea în zăpada din pervaz. Plecarea la Sinaia devenise imposibilă, iar invitația la restaurantul Cina nu o putea onora. Nu avea alte haine decât cele de serviciu, care erau oricum prea tocite și prea sărăcăcioase pentru un astfel de loc.

La prânz găsi o scuză, o minciună pentru Ana, îi spuse că trebuia să plece urgent la țară, la mătușa lui, care se simțea rău și astfel drumurile celor doi s-au despărțit în noaptea de Crăciun. Întors în mansardă, Andrei își trase scaunul în dreptul ferestrei și privi orașul. Ningea de trei zile și nu vedeai un semn că s-ar putea opri curând. Orașul îmbrăcase haine de sărbătoare, își aprinsese luminile colorate la ferestre, iar copacii străluceau în scântei argintii. Niciun magazin aglomerat, niciun om grăbit, niciun brad împachetat. Doar uneori se auzeau strigăte vesele de la restaurantele din cartier și câte un pocnet sec de artificii.

Își trase cele două pleduri de lână peste hainele mizeriei, ca o uniformă multicoloră rămasă prea scurtă și adormi sprijinit de peretele rece în noaptea sfântă și albă, ca un cimitir uitat de Dumnezeu, cu oasele ieșite din zăpadă.