Ferestrele mi-au fost dintotdeauna amice
au urlat
tocmai la timp
când ai trecut prin ventriculul lor stâng
ca un planor cu elice
și a rămas în urma ta
doar
sângele lor închegat
în vreo mușcată decrepită
cu petalele uscate de o severă peritonită.

Și cum mă mai rostogoleam
în
aromele tale
ca să îți gust din gânduri
deplin
când tu însuți erai
rotirea-amețitoare a unui carusel calin!


Cum nu știam
ca o inocentă pânză străvezie de Siam

că am să pier pentru totdeauna din mine
de ai să mă chemi
astfel,
de ai să te împrăștii în ceea ce simt,
cu toate nuanțele tale acrișoare
pe fruntea mea
pe alocuri de lut pe alocuri de sare,
tu,
răsfirare de fluturi
răsturnată
mereu
într-o anodină picătura de apă...


Și universul tot se învârtea/de la prima până la ultima stea
cu toate ale lui ascultând/rând pe rând
prin vreun fir de praf/prin vreo leneșă novă scriindu-și epitaf
cu atâtea ferestre amice
care de-atunci n-aveau să mai lase/printre aeratele oase
ori prin dreptunghiulară inima lor/nici măcar un deznădăjduit cocor,


de atunci genunchii mă numesc Euridice.